Te rog

Leagă-mă
De vântul care bate
Să bat cu el
Cărările neostenit
Să ajung
La porțile ce-s
Veșnic descuiate
Și-n prag să mă aștepți
Cum se așteaptă
Un ostenit
De drumuri
Să mă dezbrac Continuă lectura

Reclame

Rugaciune

Din durerea trecerii şi iubirii de a mai fi, se nasc cuvintele către o Natură care ar putea îmbunătăţi procesul aspru al vieţii. Împrumutând, şi eu, gustul de a deveni, am rămas fidel alegerii de a-mi schimba natura înlocuind-o cu natura Divină şi, asta, prin cuvânt.
Procesul dureros naşte zbateri şi zbucium, renunţări, căderi, lacrimi, genunchi, frici, iubire de ce pierd şi alte zgomotoase şi imprevizibile apariţii ale pierderii naturii vechi, Continuă lectura

Dacă…

…asta dacă ai timp. Dacă nu ai timp de interogații, nu ai timp să fii și, implicit, să fii om. Cred că o ideație interogativă așezată în incertitudine de cum și dacă ai ajuns unde crezi că ai ajuns ar putea fi începutul unui răspuns la dacă ești sau nu ești…
Nu ai timp, pentru că nu știi ce-i timpul, nu știi cumva că timpul e practic o traiectorie pe care o străbați, traiectorie ce e, de fapt, propria ta deplasare dinspre tine, spre tine însuți. Continuă lectura

Lacrimi

De ce se plâng atâtea lacrimi
Și curg mereu din ochi,
Îmbrățișând obrajii moi
Și sărutând chipul din noi?
De ce se închid atâtea pleoape
Și ochii dor de parcă mor?
De ce plâng cei învinși
La capătul vieții
La fel ca-nvingătorii
Când lupta o sfârșesc?
De ce se sting luminile în lacrimi
Și arde un tăciune înnegrit?!
De ce mai plângem când
Pe rând și unii și alții Continuă lectura

Suspinul

Pe drumul cerurilor stinse,
Pe frunzele ce-au adormit,
Călătoresc spre stelele nestinse,
În dorul meu fără sfârșit.

Un foc mă cheamă către vatră
Să storc şi cea din urmă zi
Ce a trecut prea repede prin casă,
Lăsând în urmă amintiri.

Pe cerul stins mai pot zări
Doar cioburi de lumină,
Şi-n mintea mea îmi plăsmuiesc
Un vis, ce-l nasc ca din ruină.

Cu glasul greu şi mâinile întinse, Continuă lectura

Călător

Îmi leg bine rănile,
Să nu mă vezi
Şi încerc să păşesc înainte
Să nu las o urmă.
M-au zărit lupii
Şi vin urlând înspre mine,
Mirosul de răni m-a făcut cunoscut.
Sunt un muribund încă viu.
Strigarea mi-e tot mai surdă
Şi pasul mi-e tot mai greoi.
Simt fornăitul fiarelor din urmă
Şi colbul din drum.
Stelele se sting câte una, Continuă lectura

Unui prieten

 

De ai să vii să mă cauţi,
Ai să mă găseşti în coliba uitată.
Am aprins o lumină
Şi focul se-aude în vatră.
Dacă ţi-e dor de mine
Mă vei găsi stând pe-o piatră afară,
Cu ochii spre zarea albastră,
Visând la multele vreascuri.
Dacă ai să vii să mă vezi
Să nu mă confunzi cu un altul,
Au trecut anii pe chipu-mi uitat,
Şi greu îţi va fi să mă vezi aplecat.
De-ai să vii să mă iei la tine,
Să-mi spui,
Ca să-mi iau cu mine oftatul − Continuă lectura

Dovada

E frumos să vizitezi lumea, să înțelegi cât mai mult, să cunoști cât mai mult, să te simți bine, să vezi frumusețea creației, a tot ce te înconjoară, dar ceea ce vezi trebuie să aibă ecou în transformarea ta ca om, în remodelarea continuă și infinită a sufletului, în devenirea lui întru frumos.
Ce rost are să tot vezi, să tot auzi lucruri misterioase, bogate, frumoase, să vizitezi lumea, culturile, să admiri spectacolul naturii, dacă toate astea nu au rolul sau rostul de a te restaura, într-un fel, să devii altfel. Și modul cel mai clasic și ușor de a dărui celor de lângă tine ceva, de a-i iubi, este cel de a deveni tu schimbat, de a deveni în fiecare zi altfel. Continuă lectura

Important…

În cele mai grele situații, în cele mai deznădăjduite zile, când furtuna îți smulge ultima speranță, ai nevoie de un sens. Un sens pe care să îl păstrezi, să dai un sens durerii ce te macină, un sens nou suferinței. Obligi suferința să aibă un alt chip, aceeași durere, dar o duci într-o altă direcție. Când crezi că din cer curge durerea și stropii ei fierb sufletul Continuă lectura

Fiul Risipitor

Știi bine pilda biblică a fiului risipitor. Poți deveni risipitor, atunci când te opui cunoașterii! N-a cunoscut, n-a cunoscut îndeajuns, a ales să facă ce nu cunoștea, a ales risipirea proprie. Risipirile sunt construite din nisipul întunericului, al neștiinței, al autosuficienței, când omul își e suficient sieși. Atunci, începe risipirea proprie. Să auzi, Continuă lectura

Cert e că ceea ce faci însumează, într-un fel, imaginea pe care o ai tu și pe care vrei să o arăți altora despre Dumnezeul tău! 

Și nu uita că istoria a făcut multe victime! Oamenii au ucis, din cauza credinței, având libertatea în credință, în numele virtuților, nereflectând la ce cred, excluzând orice tip de rațiune. Proștii nu cred, nu au cum gusta raiul, din moment ce nu cred nici măcar în procesul conștiinței, a unei reflecții personale. Eliminând orice cale de a încerca să te evaluezi, să vezi unde te afli, nu poți ajunge la credință, care culmea asta cere. Fără o mistuire interioară, nu te poți poziționa în afara ta, pentru a-ți deveni ție însuți obiect de studiu. Vei rămâne încorsetat în tine și vei evalua pe alții. Și când vei crede suficient, vei scoate sabia și vei alinia umanitatea la jignitoarea ta măsură de utilizare a rațiunii.

De ce? Proștii Continuă lectura

Ai timp…?

Libertatea nu are rolul nelibertății. Ea are rolul de a se avea pe sine și de a se dărui altora, în limita stocului disponibil. Să ai atâta libertate în suflet, încât să nu furi de la aproapele tău! Să ai atâta libertate în suflet, încât să nu o iei de la urmașii tăi…
Să naști doar oameni liberi și să-i educi din libertatea ta. Continuă lectura

Lege…!

Îți amintesc o „lege” care spune că cine e gata să moară pentru ceva (idee, om, credință etc.) e lesne să ucidă pentru acel ceva (idee, om, credință etc). Avem un caz istoric care atestă asta. Sfântul Petru, care încă era ucenic, încă trebuia să își definească credința, religia (modul de raportare la divinitate), neînțelegând vremurile și timpurile, fiind înconjurat de cei care doreau moartea învățătorului său, scoate sabia și (ucide, cel puțin, în suflet) taie urechea. Fanatic? Imatur? În principiu, îndeplinea o lege. Era gata să moară, cu câteva zile înainte, pentru Învățător, apoi gata să ucidă pentru aceeași cauză. Continuă lectura

Despre religie

Despre religie. Poți să o refuzi și chiar te las să inventezi tu câteva procese, prin care poți înțelege, actualiza și ingera credința. O religie au toți. Absolut toți. Și ateii și ultra religioșii. Religia lor e definită de faptele zilnice expuse în existența efemeră. Religia unora e necredința. Dar și cei care nu cred, cred în ceva, în necredință. Și cred destul de mult. Discutabila idee a libertății, a nu fi îndoctrinat, a nu fi spălat pe creier, etc., sunt supoziții detestabile. Dacă nu ai harul de a primi în cadrul unei religii câteva valori și modele de raportare la Sacru, la tine, la viață, la semeni, vei dezvolta un vid, care te va expune în mod constant. Continuă lectura

De ce religie

 

 

Pendulul gândirii poate fi blocat când dispare Credința. Sau orice formă de credință. Rămâne suspendat în vid, în neexistență. Fără acea speranță care decurge dintr-un model de credință, umanul reflectă suspensii mortale ce înglobează viața temeinic înafara ei. Să crezi? De ce să faci asta? Să faci asta pentru a nu muri! E simplu. Credința naște viață. Din credință sau din încrederea ta sofisticată sau mai puțin complicată se renaște viața, zilnic. Acțiunile tale decurg din esența credinței tale. Continuă lectura

Mă doare…

Nu mă doare că nu credeți în ceva, mă doare că, în vidul existențial ce se naște din lipsa credinței, vă poate amăgi o gândire de tip extremist, de nișă, excentrică și, culmea, să vă împlinească, să vă mântuiască din golul în care sunteți, ucigând pe alții!
Deveniți ceva ce nu gândiți,
reușiți performanța de a fi asimilați Continuă lectura

Mai…

Mai dă-mi Tu, o, Doamne,
Putere să-nving
Durerea și greul
Că drumul e plin

Mai dă-mi Tu, o, Doamne,
O flacără-n piept
Să ardă de doruri
Chiar dacă-i deșert

Mai dă-mi, te rog, lacrimi
Să-mi iert calea grea
Mai dă-mi tu iertare
Și genunchi pentru ea

Mai spune-mi o vorbă
Un cântec uitat
Chiar dacă doar jalea
E tot cea rămas

Rămâne pe drumuri Continuă lectura

prof. Samuel Piscuc

felii de viata

N-aș fi fost ce sunt acum, fără dvs.
Mi-e dor de idei, de sfaturi, de tot
Mi-e dor, chiar să sufăr din urma unei filosofii.
Ce n-aș da să-mi mai fiți profesor…
Și nu doar o umbră, cum sunteți acum;
Blocată într-un transsiberian,
Ce călătorește în propriul suflet.
Un tren ce nu oprește în vreo stație,
Ci doar încetinește. Iar atunci…
Se deschide o mică fereastră
Și umbra îmi șoptește adânc:
„…ține fruntea sus… ”

Încerc să strig, să oprească!
Dar nu se poate…
Frâna de urgență,
Cu bobul greu de plumb,
Se folosește doar o dată…

Rămân astfel din nou trist
Cu întrebări în minte…
Dialogul se preschimbă parcă
Într-un biet monolog mut:
Oare mai este cu putință
Să vă reîntrupați
În trupul umil, de profesor?
Acel trup în descompunere…
Aproape mort;
Cu mâna dreaptă uscată
De calcarul cretei,
Și cu amprentele astupate
De același alb murdar;
Cu hainele…

Vezi articolul original 63 de cuvinte mai mult