Călător

Îmi leg bine rănile,
Să nu mă vezi
Şi încerc să păşesc înainte
Să nu las o urmă.
M-au zărit lupii
Şi vin urlând înspre mine,
Mirosul de răni m-a făcut cunoscut.
Sunt un muribund încă viu.
Strigarea mi-e tot mai surdă
Şi pasul mi-e tot mai greoi.
Simt fornăitul fiarelor din urmă
Şi colbul din drum.
Stelele se sting câte una,
Cu norii, mă cert…
De ce vântul îi poartă
Chiar în cărarea mea?
Doar oameni puţini
Şi surzi întâlnesc în a mea noapte,
Grăbiţi, aleargă spre ei…
Simt cum primii colţi
S-au înfipt în mine
Sunt singur și mă lupt cu ei
Şi viaţa mi se scurge
În geamătul greu.
Adorm între cei ce mă sfâşie
Cu gândul că noaptea şi norii
Şi mugetul lor
Îmi sunt drumul aici
În însingurata-mi lume.

Poate vei trece pe drumul meu,
Ai să mă auzi urlând, dar nu după pradă.
Să mă scoţi, să-ţi înmoi pasul,
Să te-apleci să-mi asculţi glasul.
Dacă voi fi amuţit, să arunci
O floare pe pieptul răcit!
Şi tu să te întrebi de ce ai trecut
Deseori pe acest drum,
Fără să vrei să mă scoţi dintre ei… !