Pendulul gândirii poate fi blocat când dispare Credința. Sau orice formă de credință. Rămâne suspendat în vid, în neexistență. Fără acea speranță care decurge dintr-un model de credință, umanul reflectă suspensii mortale ce înglobează viața temeinic înafara ei. Să crezi? De ce să faci asta? Să faci asta pentru a nu muri! E simplu. Credința naște viață. Din credință sau din încrederea ta sofisticată sau mai puțin complicată se renaște viața, zilnic. Acțiunile tale decurg din esența credinței tale. Din convingere, din speranță, extragem combustia pentru fiecare zi pe care o trăim și pe care aspirăm să o trăim. Și nu în ultimul rând, prin credință avem arderea necesară, pentru ziua când vom închide ochii. Prin credință, spre un alt orizont. Acționăm crezând că știm, învățăm pentru că știm că putem, trăim pentru ceva, crezând că asta contează și așa mai departe. Da, cred că credința e o formă de „nebunie”, de incertitudine maximă și chestiuni ilogice. Paradoxal, chestiunile ilogice sunt baza logicii, într-un fel. Adică, credința este logică. Dar te las să descoperi tu asta. Te pornești undeva, crezând că ajungi; dacă nu ai crede, nu te-ai porni. Nu e constatat științific, încă, dacă vei ajunge la școală, la serviciu, la magazin, însă, fiindcă tu crezi asta, acționezi. Credința are, ca subsol, acțiunea ce revendică modelul nostru zilnic.
samuel piscuc 