…Aș fi naiv să cred că totul se termină aici. Nu aș putea să îmi explic, în principiu, problema durerii, problema devenirii. Ce să devin dacă se termină la mormânt totul? Ceva din suflet, rațiunea, îmi spune că am la dispoziție un timp, o viață, pentru a ajunge ce am fost cândva… Știu că nu sunt ce ar trebui și, în munca mea surdă, mă căznesc să devin o altă imagine, să primesc o altă asemănare. Cu asta nu sunt mulțumit. Nu doar relaționarea cu ceilalți mă obligă la anumite comportamente lucide și specifice profilării unei vieți armonice, ci rațiunea îmi explică, în termeni interni, profilul ce-ar trebui să mi-l însușesc. Suferința este modalitatea de a deveni concesiv, de a învăța să sufăr, a învăța să iert. În durerea absurdă, apare la orizont zborul meu, desprinderea de ce mă leagă. Prin suferință, devin liber, mă renasc sub o altă asemănare.
Și toate acestea, în măsura sau dimensiunea numită timp. Ce e timpul? Dacă e… ar trebui să cunoști nu ceasul, ci să citești cadranul istoriei, să vezi cum limbile ruginite indică o anumită vreme, care poate fi și vremea ta. Nu distanța de la un punct la altul e timp, ci, mai degrabă, distanța de unde vii și unde ai ajuns sau unde ești și unde vei ajunge. Asta aș numi timp, într-un fel. Modul tău de a te consuma, de a deveni, de a alege, de a te alege pe tine însuți, pentru sine. Timpul e ceva abstract, care trece legat de noi. Dacă îl dezlegăm, el nu va mai trece, nici noi nu vom mai fi legați. Ceva ne arată că murim. Dacă nu ar fi timpul, am avea imense regrete la final, că am muri, am suferi fără să realizăm trecerea lor, trecerea noastră. Fiind timpul, pentru cei ce există, pentru cei care nu știu, nu există, avem binecuvântata modalitate de a exista cu un rost. De a rostui viața, în termenii conștienți, lăsând și luând, cu noi, dincolo, însăși devenirea noastră.
Nemuritori, veșnici,
supuși muririi,
efemeri în timp,
oamenii trăiesc.
Scrisoare de rămas bun
Samuel Piscuc
samuel piscuc 