De-atâta timp

 

L-ai văzut cumva
pe Dumnezeu?
Îl caut de atâta timp
Am străbătut
Drumuri în viață
Am căutat prin munți
Prin valuri
Dar n-am găsit nimic
Nu L-ați văzut cumva?
Dacă-L veți întâlni
Să-I spuneți
Că Îl caut de multă vreme
Și chiar de am rătăcitContinuă lectura „De-atâta timp”

Ne-am întâlnit…

Am adunat
doar un morman de viață
până acum,
ce e format din multe pietre
tu ai venit și ai pornit
furtuna sufletească
și tot nisipul ce era în univers
l-ai așezat cu grijă, printre pietre
și a curs pe lângă fiecare,
până la cea mai de jos
și le-a fixat atât de tare,
încât au devenitContinuă lectura „Ne-am întâlnit…”

Mai…

Mai dă-mi Tu, o, Doamne,
Putere să-nving
Durerea și greul
Că drumul e plin

Mai dă-mi Tu, o, Doamne,
O flacără-n piept
Să ardă de doruri
Chiar dacă-i deșert

Mai dă-mi, te rog, lacrimi
Să-mi iert calea grea
Mai dă-mi tu iertare
Și genunchi pentru ea

Mai spune-mi o vorbă
Un cântec uitat
Chiar dacă doar jalea
E tot cea rămas

Rămâne pe drumuriContinuă lectura „Mai…”

Și totuși

Oare ce ai în inimă, Doamne?
Cum poți să asculți
Atâta durere
Purtată în suflet de oameni
Și totuși,
să nu se întâmple nimic
cum poți privi
spre haina murdară
ce-o îmbrăcăm
în fiecare zi
și, totuși,
parcă să nu Îți pese.
Ce-i în inima Ta, Doamne
că-ncap atâtea rugăciuni
le-am clădit precumContinuă lectura „Și totuși”

Ce lăsăm în urmă, dacă și oamenii pleacă?

În fiecare sfârșit se ascunde frumusețea unui nou. În fiecare seară „plantăm” germenul noii dimineți. Cele mai înlăcrimate momente sunt cele în care ne despărțim de oameni, de cei ce au crescut în „rădăcina” noastră, simțindu-i, considerându-i ca fiind noi înșine. Marele adevăr e că ne despărțim de noi înșine. Lăsăm ceva în urmă și zgomotul despărțirii poate fi ușor atenuat de micile bucurii ce le lăsăm în urmă. Ce lăsăm în urmă, dacă și oamenii pleacă?

Te rog,
să zâmbești, să crezi, să fii om, să te bucuri, să fii demn, să nu uiți de Dumnezeu, să nu uiți de tine, să călătorești, să admiri frumosul, natura, să întinzi o mână caldă, să îmbrățișezi, să mănânci înghețată, să privești un apus de soare, să asculți un răsărit, să meditezi seara în natură, să cânți, să încânți pe alții, să iubești, să înveți, să cauți,Continuă lectura „Ce lăsăm în urmă, dacă și oamenii pleacă?”

Mai are rost?

 

Mai are rost să-ntrebi
De ce e soarta crudă?
De ce adesea mergi
Cu fruntea în ţărână?

Mai are rost să-ntrebi
Cum vine ziua mâine,
Când n-ai trăit din cea de azi
Nici vise nici fărâme?

Mai are rost să ştii
Cum va fi ultima suflare,
Când mii de altele-ai pierdut
În semn de nepăsare?

Mai are rost să vezi
Cum s-a zdrobit duşmanul,
Când lumea ce o ai în pieptContinuă lectura „Mai are rost?”

Unui fiu!

Te-aştept să vii,
în prag, în pragul dintre vieţi.
Mă uit spre drum şi doar drumul îl văd…
Îmi frângi oftatu-n fiecare seară
şi lacrima n-o pot opri.
Te-ai dus să vezi cum e afară
şi nici nu ştiu de mai eşti viu.
De-ai auzi, şi lacrimile ţi-ar şopti
şi părul alb şi vocea tremurată.
Sunt anii grei ce mă apasă,
mă pregătesc să plec şi eu acasă.
Ascultă astăzi vocea unui tată,
Ce-a-mbătrânit mai mult ca altădată.

Întoarce-te, întoarce-te acasă…

Cu greu mai pot privi la geam,Continuă lectura „Unui fiu!”

#Bucovină

Gândul că ai îmbătrânit
atât de mult
mă împovărează zilnic.
Fără să vrei, cu timpul,
ne-ai lăsat să înnoptăm
în umbra unor sclavii departe…

Tu,
te îmbraci în haine populare
din când în când
și numeri dârele de fum
ce se ridică
din casele în care au rămas ai tai…
ceilalți, zidesc în altă parte.

Însă coliba lor, coliba taContinuă lectura „#Bucovină”

Cioplitorii…

Aţi vrut să mă faceţi om…
După chipul şi asemănarea voastră
Şi-aţi cioplit fără milă
Din propria-mi piatră;
Credeaţi în desăvârşirea voastră şi
V-aţi luat dreptul de-a zdrobi pe alţii,
Crezând că asta v-a cerut Cerul.

Nu v-a interesat niciodată drumul
Nici visul ce-n piept îl purtam,
Aţi dat cu securea în lutu-mi
Pentru că milă de mine nu v-a fost!
M-aţi vrut ca voi şi ca alţii
Să fiu într-un fel ca voi toţi,
Habar nu aveaţi, şi nici un proiect,
Doar râvnă-aţi avut, asta a fost!

De plânsul meu nu v-a durutContinuă lectura „Cioplitorii…”

Mor vremurile…

Mor vremurile, lăsând să se nască altele! Prinși între ce a fost și ce va fi, între ce am câștigat şi ce am pierdut, zarea devine infinită, risipind prezentul ca pe un abur. Ne frământă întrebările celor din jur, alungând liniștea din suflet ce ar putea dărui răspuns întrebărilor noastre! Zbuciumul vremii îngroapă încet viața, lăsând în urmă ziduri, amintiri sau urme ce merită urmate! Doamne, dăruiește-ne înțelepciune să trăim responsabil vremea noastră, ca prin ea să dăm sens vieții, creionând veșnicia!

Samuel Piscuc

Țin să te anunț

…Țin să te anunț că libertatea de a nu citi pe care ți-o aloci zilnic, din păcate, este cea mai mare temniță din lume. Ești atât de legat și înfășurat în tine de tine însuți, încât nu reușești să te miști. Ești rigid, fixist, atotștiutor, deții capacitatea de a fi tu însuți etc. Culmea e că, de fapt, ești sclavul propriului ego.
Citește.
Încearcă să citești. E un exercițiu de umilință să accepți Continuă lectura „Țin să te anunț”

#10august2018

Mă voi întoarce acasă, într-o zi,
Să cântăresc cenușa ce-a rămas,
În vatra casei mele,
Să mai deschid o dată poarta
Ce-am deschis-o-n vis de mii de ori
Lăsând ca depărtarea să geamă lung,
Și vântul să o poarte-n voia lui…

Mă voi întoarce, ca un martir!
Ce-a răstignit pe lemnul crucii:
Țara, neamul și părinții,
Pentru a primi în schimb un veșnic neajuns,
și umilință, lacrimi, suferință,
și-un dor ce l-am purtat
în fiecare zi, cu sufletul uscat

Ne vom întoarce!
Și din pământul unde dorm străbuniiContinuă lectura „#10august2018”