Mai cheamă-mă, mamă

În casa ta Mai cheamă-mă, mamă În casă o dată mai deschide-mi ușa, încă o dată am pribegit pe drumuri ani la rând și sângerând azi stau în pragul casei tale deschide-mi ușa mamă… primește-mă am tot trecut pe lângă casa ta și ușa-i tot închisă fereastra zăbrelită mai cheamă-mă o dată,

Pe drumul meu

Mi-e sufletul Prea zdrențuit Au tras de el Sărmanii Au rupt din el bucăți Ca să-și astupe rana lor Au rupt cum au vrut ei Din ce aveam frumos Iar mie mi-au lăsat urâtul Rănile cu-a lor miros cumplit

Lacrimi

De ce se plâng atâtea lacrimi Și curg mereu din ochi, Îmbrățișând obrajii moi Și sărutând chipul din noi? De ce se închid atâtea pleoape Și ochii dor de parcă mor? De ce plâng cei învinși La capătul vieții La fel ca-nvingătorii Când lupta o sfârșesc? De ce se sting luminile în lacrimi Și arde

Suspinul

Pe drumul cerurilor stinse, Pe frunzele ce-au adormit, Călătoresc spre stelele nestinse, În dorul meu fără sfârșit. Un foc mă cheamă către vatră Să storc şi cea din urmă zi Ce a trecut prea repede prin casă, Lăsând în urmă amintiri. Pe cerul stins mai pot zări Doar cioburi de lumină, Şi-n mintea mea îmi

Cuie

Sunt pe drum. Mă dor genunchii. A fost mereu o alergare. Tălpile îmi sunt zdrobite De cioburi aruncate-n drum, De mărăcini ce au crescut Chiar sub talpa mea. Au aruncat străinii

Călător

Îmi leg bine rănile, Să nu mă vezi Şi încerc să păşesc înainte Să nu las o urmă. M-au zărit lupii Şi vin urlând înspre mine, Mirosul de răni m-a făcut cunoscut. Sunt un muribund încă viu. Strigarea mi-e tot mai surdă Şi pasul mi-e tot mai greoi. Simt fornăitul fiarelor din urmă Şi colbul