Mai cheamă-mă, mamă

În casa ta Mai cheamă-mă, mamă În casă o dată mai deschide-mi ușa, încă o dată am pribegit pe drumuri ani la rând și sângerând azi stau în pragul casei tale deschide-mi ușa mamă… primește-mă am tot trecut pe lângă casa ta și ușa-i tot închisă fereastra zăbrelită mai cheamă-mă o dată,

Pe drumul meu

Mi-e sufletul Prea zdrențuit Au tras de el Sărmanii Au rupt din el bucăți Ca să-și astupe rana lor Au rupt cum au vrut ei Din ce aveam frumos Iar mie mi-au lăsat urâtul Rănile cu-a lor miros cumplit

Lacrimi

De ce se plâng atâtea lacrimi Și curg mereu din ochi, Îmbrățișând obrajii moi Și sărutând chipul din noi? De ce se închid atâtea pleoape Și ochii dor de parcă mor? De ce plâng cei învinși La capătul vieții La fel ca-nvingătorii Când lupta o sfârșesc? De ce se sting luminile în lacrimi Și arde

Suspinul

Pe drumul cerurilor stinse, Pe frunzele ce-au adormit, Călătoresc spre stelele nestinse, În dorul meu fără sfârșit. Un foc mă cheamă către vatră Să storc şi cea din urmă zi Ce a trecut prea repede prin casă, Lăsând în urmă amintiri. Pe cerul stins mai pot zări Doar cioburi de lumină, Şi-n mintea mea îmi

Cuie

Sunt pe drum. Mă dor genunchii. A fost mereu o alergare. Tălpile îmi sunt zdrobite De cioburi aruncate-n drum, De mărăcini ce au crescut Chiar sub talpa mea. Au aruncat străinii

Călător

Îmi leg bine rănile, Să nu mă vezi Şi încerc să păşesc înainte Să nu las o urmă. M-au zărit lupii Şi vin urlând înspre mine, Mirosul de răni m-a făcut cunoscut. Sunt un muribund încă viu. Strigarea mi-e tot mai surdă Şi pasul mi-e tot mai greoi. Simt fornăitul fiarelor din urmă Şi colbul

Încă nu

Nu, încă nu! Încă nu am renunțat și încă te duc cu mine. Călătoresc cu poverile tale și nu, nu mă despart de tine. Am să-ți mai spun Câteva gânduri Care aș vrea să le știu doar eu.

Ai mei

Aud printre foşnet de frunze Un sunet ce parcă-l cunosc Purtat de vântu-nserării Se-apropie încet, cu rost. Aud o strigare, Un glas cunoscut Ce îngân-o chemare Venită dintr-un apus. Mă aplec să ascult Să văd ce strigăt se-aude?

Unui prieten

  De ai să vii să mă cauţi, Ai să mă găseşti în coliba uitată. Am aprins o lumină Şi focul se-aude în vatră. Dacă ţi-e dor de mine Mă vei găsi stând pe-o piatră afară, Cu ochii spre zarea albastră, Visând la multele vreascuri. Dacă ai să vii să mă vezi Să nu mă

Un om

Plângea un om pe strada mea Trudit… Avea doar zdrențe lângă trup Și multe cicatrici lăsate El aduna doar frunze-n drum Ce se lipeau De talpa vieții aspră Am zăbovit o clipă lângă el Dar pașii mă grăbiră Era un chip de lut stingher Ce se pierdea încet în el

Ultima urare

E prea târziu Să mă mai strigi E prea târziu Să te întorci Aleargă, Aleargă pentru tine Pe mine Chiar mă poți uita E prea târziu E prea târziu! Atâtea lacrime am adunat În inima-mi zdrobită Încât dacă ai apărea

Vreau

Vreau să ajung L-al meu mormânt Să plâng pe lemnul crucii Să văd cum bulgării uscați Stau gata să m-apuce Vreau să ajung În liniștea grădinii Unde doar crucile vorbesc Și lutul greu tăcut ascultă Povestea grea a unor vieți Vreau să ajung Să-mi plâng durerea

Cresc lumini

Cresc lumini În sufletu-mi stingher Copleșit de pace Mă strivesc ca un mister Adun zilele și norii Risipiți pe drumul lung Și-n petalele luminii Îi strâng bine într-un pumn Inundat de drumul serii

Ultimul vis

m-am trezit în noaptea pustie și am aprins un foc din ramuri de vise… a fost doborât și ultimul vis și cu crengile lui uscate încercam să luminez câte-un ceas în fiecare noapte uneori… chiar până dimineața licărea un foc nestins, mistuind

Ne-mbrățișat

Îmbrățișează-mă, Doamne, Azi n-a făcut-o nimeni Nici ieri Nici luna cea trecută Nu m-a îmbrățișat nimeni Cei care ar fi putut S-o facă Aveau mâinile prea scurte Și inima de ghips Statui reci, dar încă vii

Dor

Ieri am plantat Un dor Şi azi, deja, Mai era lângă el Unul… Se îmbrăţişau Ai fost tu Azi noapte Şi ai plantat Şi dorul tău